O calatorie spirituala – întâlnire cu pictorita Ioana Luca

de Eva Marie Ehrig

Spre sfârsitul întâlnirii noastre, Ioana Luca îmi arata o icoana a Sfântului Arhanghel Mihail. Suportul din lemn are o marime de abia 25 x 20 cm, rama lucrarii e acoperita cu mici fragmente de coaja de ou: un mozaic fin de contemplare, rabdare si daruire. Imaginea îngerului a ramas însa neterminata; linii în creion îi definesc chipul si vesmântul si împrumuta personajului, pe suprafata gri a grundului, doar trasaturi monocromatice. Fara culoare si muta, lucrarea începuta în România asteapta, în atelierul din Düsseldorf, sa fie terminata.

Ioana Luca (n.1977, în Iasi, România) are studii universitare în pictura de icoane si teologie ortodoxa, dar de când traieste în Germania îi lasa pe sfinti sa astepte. O îndepartare de trecut si de traditie? O ruptura de religie si de, în strânsa legatura cu aceasta, lume a imaginii? O lepadare de credinta?

Icoana, în greaca: eikon = chip, imagine. Icoanele – ferestre spre cer. Icoanele sunt obiectele de cult ale bisercii ortodoxe. Pictura de icoane – la noi în Germania putin cunoscuta si de aceea neînteleasa sau deseori ca „arta populara” fals înteleasa – e în forma ei originala o arta adânc spirituala, care cere de la cel ce o practica nu numai talent si îndemânare ci si „o anumita sfintenie în viata, în felul de a trai”. Doar cine crede cu adevarat si cine renunta cu smerenie la propria persoana poate sa ceara Sfântului Duh sa-i conduca mâna în timpul pictarii unei icoane. Cel ce vede icoana ca pe o inspiratie divina, se straduieste printr-un fel de a trai continuu religios sa primeasca aceasta inspiratie si întelege urmarea canoanelor ca pe un ritual, ca pe o meditatie, o rugaciune. Exista o chemare pentru pictura de icoane?
Ioana Luca nu doreste sa urmeze un drum „normal” dupa bacalaureat, ci ia o hotarâre plina de curaj. Pictura de icoane. Cine se îndeletniceste cu aceasta se bucura in România de un anumit respect. Acest drum e însa greu si aduce putini bani. Pentru a se pregati pentru examenul de admitere la Facultatea de Teologie Ortodoxa, Ioana petrece câteva luni, în anul 1997, la Manastirea Agapia (jud: Neamt, România), intra într-o viata ascetica, cu rugaciune si post si traieste „în afara timpului, departe de tot ce e profan, cu alte valori decât restul lumii.” De la maici învata regulile picturii de icoane. Tipuri, compozitie, materiale si culori sunt deja stabilite. Ramâne loc pentru creatie individuala? Nu iau fiinta mereu aceleasi imagini? „În ciuda tuturor regulilor exista diferentte subtile în expresie si culoare. Nu vom gasi niciodata doua icoane perfect identice.”, spune Ioana si da ca exemplu, pentru comparatie, muzica: „si o partitura de muzica clasica este mereu nou interpretata de catre diferiti muzicieni, fara ca acea compozitie sa fie modificata”. Dar: o partitura clasica interpretata de catre Nigel Kennedy la vioara electrica – prin transpunere, în pictura de icoane, de neconceput.

Studiul teologiei ortodoxe si a picturii la universitatea din Iasi (1997 – 2001) înseamna pentru Ioana întoarcerea în viata îngradita si profana în oras. Pe lista de materii se afla discipline teoretice si practice. De doua ori pe saptamâna, dimineata si seara, studentii trebuie sa participe la slujbele religioase. Pentru Ioana o dezamagire: „As fi mers si fara constrângere la biserica.”
Studiul se concentreaza asupra semnificatiei picturii de icoane, arta moderna nu-si gaseste loc. Însa învatatura de la universitate nu oglindeste în mod deosebit realitatea credintei oamenilor din România, care, mai ales la sate, este amestecata cu superstitii, practici si viziuni eretice, din timpuri pagâne. Ioana crede ca biserica ortodoxa ar avea nevoie de o reforma. Priveste institutia cu ochi critici. Nu regreta însa studiul ei. Dar acesta nu a facut-o mai înteleapta, asa cum a sperat: „Cu cât stim mai mult, cu atât întelegem mai putin. Dogmele teologice sunt atât de dificile, încât nu am mai putea conteni cu întrebarile; iar raspunsuri cred ca nu exista în viata, ci poate doar în moarte.” Astfel, acest studiu a fost doar începutul unei cautari, care în cele din urma a adus-o la Düsseldorf, unde din 2003 traieste si lucreaza împreuna cu sotul ei, pictorul Detlev Foth.

Un nou început într-o tara straina, o limba necunoscuta, gânduri si impresii noi. O noua sansa de a gasi fericirea privata – dar si un soc scuturator si dureros: pictorita de icoane în Germania? Conditiile ar fi favorabile: un atelier, material din plin, culori, chiar si foita de aur. Tot ceea ce în tara natala i-a lipsit, în Germania e de la sine înteles. Însa sub privirea clara si sincera pe care o arunca de la distanta asupra vietii ei de dinainte, întelegerea de sine începe sa se clatine: drumul ei ia un alt curs. „Felul meu de a trai s-a schimbat, nu a fost de fapt niciodata o viata de ascet.” Trebuie sa se reautodefineasca: „Nu se poate ca doar traditia sa vorbeasca pentru mine, trebuie sa existe mai mult de atât. Chiar în mine. Talentul meu trebuie sa se dezvolte. Si abia aici am inteles asta.”

Ioana închide ochii. Privirea ei se desprinde de canoanele picturii de icoane si nu mai oscileaza între tipar si propria lucrare, ci se îndreapta spre launtrurile ei. Dintr-o interpreta devine o compozitoare, care îsi cauta propriul mod de exprimare, care cauta imagini proprii, vocea proprie. La început cu teama si îndoiala, îsi urmeaza din ce în ce mai mult propria inspiratie, se deda noii libertati si accepta riscul necunoscutului si a spontaneitatii in creatie. „Dimensiunea mica a icoanelor a fost mereu o îngradire. Am castigat aici primele experiente cu pictura în ulei si cu dimensiunile mai mari. La început nu aveam curaj si lucram mai mult monocromatic, cu mult negru, deoarece îmi era teama de culoare pe suprafete mai mari. Aceasta nu avea nimic de a face cu o depresie, asa cum credeau unii. Era pur si simplu teama de culoare.”

Încercarile îi reusesc si evolutia prinde contur în lucrarile ei. La începutul anului 2004 prinde viata o lucrare din trei parti, care împrumuta forma si motivul unui triptic traditional: în mijloc Iisus pe tron, la dreapta lui Maica Domnului si în stânga lui Sfântul Ioan Botezatorul. Si culorile traditionale ale picturii de icoane îsi gasesc întrebuintarea în aceasta lucrare: albastru pentru Hristos, rosu pentru Fecioara Maria si verde pentru Sfântul Ioan. Cu toate acestea schimbarea este evidenta: liniile si formele sunt degajate, suprafata acoperita de culoare si ceara, ce apoi a fost razuita si zgâriata – da impresia de fragmentare. Si Hristos si sfintii apar ca figuri abstractizate, fara chip. „Înca mai cred ca Dumnezeu poate fi reprezentat si nu mi se pare gresit a picta icoane, a-i da lui Dumnezeu o înfatisare. Dar poate ca nu ma simt destul de aproape de El în moment, încât sa pot spune ca Îi pot picta chipul. Acum nu o mai pot face.”
Îngradirea din punct de vedere al formei si al continutului a disparut si impulsuri ale propriilor gânduri si ale propriului stil devin vizibile. Dar culorile traditionale si foita de aur leaga acest triptic de iconografie. Sunt abia vizibile, fragmentate, transparente si totusi prezente. Un simbol al substantei spirituale, care se întrevede în toate noile lucrari ale artistei: un pigemt spiritual care strabate atât peisajele, portretele cât si motivele abstracte.

Constient sau inconstient, Ioana recurge mereu la elementele si materialele din pictura de icoane. „Sunt un om nou intr-o viata noua, dar traditia e în mine si vreau sa si arat ca nu am uitat-o.” Cel mai des revine aurul, care în iconografie e un simbol al sfinteniei. „Lumina calda, puternica o asociez cu Dumnezeu.” O data pe an merge Ioana Luca la biserica, în orasul ei natal, pentru a aprinde lumânari pentru mortii si viii ei. „Simt o sfintenie în biserica. Cred ca trebuie sa existe un loc pentru asta si numai pentru asta. Dar îl caut acum pe Dumnezeu si în alte locuri. El poate fi si într-un peisaj.” Sau cum sintetizeaza Detlev Foth: „Totul e cuprins in tot.”
Nici o stridenta superficiala si profana nu ne patrunde privirea. Arta Ioanei vorbeste si acum – asemeni ei – o limba domoala si fina; adâncimea contemplativa a icoanelor se impune fara întrerupere si în noile ei lucrari.

„E nevoie de timp si de o anumita maturitate intelectuala si spirituala pentru a întelege frumusetea icoanelor. Multi nu înteleg de ce sunt icoanele frumoase. Dar sunt frumoase. Am simtit asta si asa a si ramas pentru mine. Si parerea mea nici nu se va schimba. Ma întreb des în ultimul timp: ce pot face pentru a-mi întari credinta, pentru a o arata, a-i da viata? În lucrarile mele o arat cifrat. Se pare însa ca oamenii simt si vad asta, ceea ce ma bucura.” Exista însa si reactii sceptice, de respingere, cu tonul: „lucrarea aceasta e prea religioasa pentru mine”. Si asta doar pentru ca o cruce apare într-un peisaj, de exemplu. Prejudecati? „Nu stiu. De ce le e teama oamenilor de asa ceva? Le e teama de întrebari, le e teama sa-si puna lor însisi întrebari, sa se ocupe cu tema religie? Poate le e teama de faptul ca s-ar putea sa nu gaseasca un raspuns?”

Ca artist plastic Ioana a pornit pe un alt drum. Dar ea stie ca pictura de icoane si arta profana au si foarte multe în comun: „Amândoua vor acelasi lucru: sa înteleaga lumea sau sa o explice; sa înlesneasca si comunicarea. Amândoua vorbesc de dragoste, disperare si singuratate. Si arta profana poate avea ceva sfânt si poate schimba viata oamenilor.”
Când deschide ochii si priveste icoanele, Ioana se simte înca legata de traditie si fiecare cuvânt al ei arata ca drumul ei a condus-o sigur, fara îndoiala, de la pictura de icoane la arta profana (freie Kunst, in germana = arta libera), in ciuda circumstantelor întâmplatoare în care a trait.
„Iubesc si cinstesc icoanele în continuare. Pictura de icoane e o temelie pentru mine, un izvor de inspiratie atunci când nu stiu mai departe. Pot sa ma întorc oricând înapoi. Nu o resping si nici ea nu ma respinge pe mine. Nu mai pictez astazi icoane clasice. Asta nu înseamna ca am renuntat la asta pentru totdeauna. Poate va veni iar un timp în care voi avea nevoie de ea.”
Neterminatul Sfânt Arhanghel Mihail va avea rabdare în asteptarea lui si o va însoti pe Ioana Luca pe drumul ei.